Săptămâna trecută, un proprietar al unui site, căruia îi ofer servicii de webmaster, mi-a trimis un material pe care să-l fac în aşa fel încât să-i poată posta conţinutul pe site. Materialul era un pps, iar el nu ştia să-l desfacă în componentele sale. Când am început să-l demontez în text şi fotografii, am văzut că era de un naţionalism care îmi făcea greaţă.
L-am sunat, crezând că nu a avut timp să se uite pe tot materialul. I-am spus că e un text de un naţionalism scârbos. La care mi-a replicat scurt: „E naţionalist, dar îmi place. Să vezi ce o să se mai încaiere proştii pe el. O să fie la cititori…”.
Scârbit de replică, i-am spus că nu ştiu dacă voi reuşi să pregătesc până la sfârşitul zilei şi apoi oricum nu intra pregătirea textelor în atribuţia mea. Fără să se mai gândească, mi-a zis: „Nu-i nimic, lasă că vorbesc cu un prieten de-al meu care azi este liber. Şi va termina el. Trimite ce ai reuşit să facă până acum”.
Şi, după ce a postat materialul, a mai trimis şi un newsletter.
Dar, chiar dacă acest material a fost postat de dragul numărului de vizitatori, mă întreb: câţi dintre ei l-au luat de bun?
Observând câţi privitori la televiziuni iau toate idioţeniile debitate acolo ca bune, e îngrijorător.
Şi, totuşi, sunt atâţia care cred! Doar puţintică atenţie, la piaţă, în mijloacele de transport, oriunde altundeva, la ce se discută. Şi este suficient. Dar se uită atât de uşor că unii chiar sunt dispuşi să omoare pentru ceea ce cred, iar istoria naţionalismelor ne arată cu vârf şi îndesat, pe când jurnaliştii sau alte “n”-șpe categorii oferă materiale pentru hrănirea unor astfel de crezuri pentru că „îmi place”.
(Text publicat pe vechiul blog, în data de 26 martie 2012)