Fețele

De ce, adesea mă întreb, să mai asud, să spun,
să strig, să fac sau să ajut?
Pentru cine? Cui îi pasă? Cine apreciază?
Încep să scriu, încep să sap grădina, încep să mai repar.
Și nu e mult până mă-ntreb: de ce?
Și mă opresc.

Și stau. În mine-i o zvâcnire, o zbatere-n durere.
Nu-i pace să mă bucur de stoica ședere.
Vorbe ce vor să aibă răsărit? Gânduri ce-așteaptă să prindă formă?
Obiecte care vor să fie? Fapte care cer să aibă timp?

Și iar mă întreb: cu ce folos?

Și e mai chin această stare.
Ceva în mine se vrea afară, strigă că există.
Și iar mă întreb: pentru cine?

Cine are timp să asculte,
să citească,
să vorbească,
să se bucure,
să aprecieze,
să primească,
de la mine?

Ce pot spun eu bun?
Ce pot scrie eu?
Ce pot oferi?
Nu am nimic special.
Sunt cât se poate de anost.

În șederea-mi chinuită mă simt un prizonier.
Singur, în izolarea vieții,
Fără audiență,
Convins că toate cele nu au rost.

Dar crud mi-e temnicerul!
Nu mi-a luat dorințele și vrerea.
Încă vreau să spun,
să scriu,
să sap grădina,
să repar,
să întind mâna.
Dar cui?

Atât de mult le vreau pe toate astea.
E zi, e noapte?
Am început să desenez fețe, multe fețe pe peretele închisorii mele.
Unele le știu, altele nu.
Dar desenez. Ce multe fețe sunt.
Și acum le vorbesc,
le scriu,
le întind mâna,
sap grădina ca să aibă flori și plante bune de mâncat,
repar lucruri, de tot felul,
adun ce le scapă jos.

Fețele încă nu vorbesc,
nu zâmbesc,
nu mulțumesc,
nu mănâncă…
Poate încă nu înțeleg ce fac eu.
Voi face toate astea.
Am început să le iubesc.
Da, fețele. Toate fețele.

(Southend on Sea, 1 martie 2021)

Leave a Reply

Your email address will not be published.