Şi tocmai asta l-a fascinat mereu: adevărul din spatele chipurilor, din viaţa unui om…
Un caiet mai giorsâit i-a atras atenţia. L-a ridicat atent şi a început să-l răsfoiască. De mult timp nu a mai avut niciun un semn de la cel care a scris în el. Poate că de aceea a devenit mai curios şi a citit mai multe titluri. „Am deschis o uşă”, iar data care se afla la începutul notiţelor cu acest titlu arăta că lucrurile s-au întâmplat acum 6 ani. Într-un 13 februarie, sau poate că doar atunci au fost scrise.
* * *
M-am prezentat cu mai bine de două ore la palat. M-am gândit să pun la punct lucrurile ca să nu mai trebuiască să trec pe acolo şi să predau cheile şi dosarele la care aveam acces. Plus că mai aveam nevoie de câteva adeverinţe: de la secretariatul palatului, de la cel al facultăţii. Tot ca să nu mai am de ce trece pe acolo. Şi apoi mai şi doream să îmi iau rămas bun de la câteva persoane. Am reuşit să îmi termin treburile planificate mai degrabă decât credeam şi am reuşit să şi răspund la „auurile” celor pe care îi anunţam că s-ar putea să nu ne mai vedem mult timp sau poate deloc. M-am gândit să sun şi să văd dacă nu cumva este dispus să mă primească mai degrabă.
– Poţi urca. Te pot primi acum.
Am pus receptorul pe aparat şi am urcat încet scările, cu un calm pe care nici acum, când scriu în acest caiet, nu îl înţeleg. Am bătut ferm în uşă şi am primit imediat invitaţia să intru. Când am dechis uşa, venea spre mine, dinspre unul dintre marile fotolii ce ocupau camera lui de zi. Mi-a întins mâna şi chiar părea jovial. Apoi mi-a arătat celălal fotoliu ca să mă aşez. S-a făcut comod şi s-a întors spre mine, luând un aer oficial.
– Ştii de ce te-am chemat…
– În parte da, în parte nu. Dar am venit ca să aflu tot ce vreţi să îmi spuneţi.
– După cele reclamate, ne-am gândit să îţi facem altă repartiţie. Iar pentru asta primul lucru pe care îl vei face este să îţi îngheţi studiile pe care le faci acum.
– Pe mine nu mă întrebaţi dacă vreau să le îngheţ?
S-a ridicat brusc în picioare, s-a înroşit şi aproape că a strigat:
– Asta trebuie să faci, pentru că aşa am…
M-am ridicat în timp ce vorbea şi am spus cu un ton calm dar apăsat:
– Dacă doriţi să ţipaţi la mine, să ştiţi că şi eu pot să ţip. Dar nu vreau să ţip şi de aceea plec dacă continuaţi astfel. Am venit la invitaţia dumneavoastră şi în acelaşi timp să vă spun şi ce am eu de gând să fac, nu doar ceea ce mi se cere să fac.
În acelşi timp, am făcut câţiva paşi spre uşă.
S-a aşezat rostind o scuză şi m-a rugat să mă aşez şi eu să continuăm. Acum am continuat, de fapt, eu.
– Eu vreau să vă transmit că nu întrerup studiile. Nu merg acolo unde doriţi să mă repartizaţi, dar mi-am scris demisia, pe moment, pentru un an, dar nu cred că va fi doar atât.
– Dar nu se poate aşa, pur şi simplu.
– Nu ştiu dacă e aşa, dar eu am nevoie să fac asta şi sunt decis, indiferent de consecinţe.
– Am o propunere: să spui oamenilor că te-ai retras din motive de sănătate.
– Puteţi spune cum vreţi, dacă nu vreţi să spuneţi adevărul. Eu nu spun decât că mi-am dat demisia şi gata, în caz că cineva e interesat să ştie. Nu am nimic de ascuns şi nu mai vreau să ascund nimic. Vă rog un lucru: să îl anunţaţi pe superiorul dumneavoastră că sunt aici şi să îl rugaţi să mă primească înainte să plec. Mi-e nu mi-a răspuns. Şi să duceţi şi demisia pentru semnare.
– Rămâi aici. Mă duc până în apartamentul lui.
După nici zece minute s-a întors cu foaia în mână, nesemnată.
– Mi-a spus că nu are de ce să te primească şi că a luat act de ce vrei să faci, dar nu semnează nicio demisie. Dar e dreptul tău…
– Asta e. Salutaţi-l atunci din partea mea şi să îl anunţaţi că deja am făcut cerere pentru dosar la biroul pentru personal.
În timp ce vorbea se căuta în buzunar. Scoate câteva foi de 50 de lei.
– Cum stai cu banii?
– Nu roz. Mai ales că pe ultimele două luni nu mi s-a dat salariul. Dar nici nu sunt disperat.
– Unde vei locui?
– În acest moment nu ştiu. Voi căuta imediat ce mă întorc la locuinţa de serviciu pe care o eliberez, aşa cum aţi cerut, mâine dimineaţă, cel târziu.
– Ia banii ăştia, îţi pot fi de folos.
– Bine. Desigur că îmi vor fi de folos. Pentru chirie.
– Atunci… succes!
– Mulţumesc, voi avea nevoie. Dar simt că e cel mai bun lucru pe care pot şi trebuie să îl fac acum. La revedere!
– Să ţinem legătura, la revedere!
Am coborât scările cu un aer indiferent. Am deschis uşa de la ieşirea din clădire. Când am venit era ceaţă afară. Acum era soare şi un aer proaspăt m-a întâmpinat. Asta m-a făcut să mă simt şi mai relaxat. Dar deschiderea acelei uşi a palatului pe care îl părăseam pentru totodeauna m-a făcut să trăiesc convingerea că ceva total nou începe, nu ştiam ce, defel, căci nu ştiam nici eu de unde voi începe, dar ceva nou trebuia să înceapă.
Ajuns în apartamentul de serviciu, am continuat să împachetez. Din când în când, suna telefonul de pe hol, la care răspundeam toţi 3 vecinii, cel care ajungea mai repede. Administratorul casei era plecat. La un moment dat, l-am auzit pe vecin răspunzând la telefon: Nu, încă nu e plecat, dar mi-a zis şeful de la centru că şi-a dat demisia… Lasă că te anunţ, după ce pleacă…
M-am făcut că nu am auzit nimic şi am continuat împachetatul.
Seara, târziu, am sunat.
La capătul celălalt, o voce oarecum obosită sau poate temătoare, în loc să îmi răspundă, mă întreabă scurt:
– Te muţi sau…
– Mi-am dat demisia. Deci plec. Dar stai calmă. Îţi repet: nu plec pentru tine, ci pentru mine. Dacă vrei să îmi fii alături e bine, dacă nu e la fel de bine. Nu e cazul să îţi faci griji, nici tu, nici alţii.
Ca şi cum s-ar fi uşurat, mi-a spus scurt:
– Vreau să te văd.
– Voi veni la tine.
Am plecat la ea şi am văzut că în ea se dădea o luptă puternică: bucuria şi teama de viitor, cu tot ce înseamnă toate astea. Semn că luase o decizie.
Întors acasă, dimineaţa am sunat un cunoscut să mă ajute să mult lucrurile într-un apartament al unei persoane care lucra atunci în afara ţării.
Ajutat de încă un domn, am coborât cutiile şi sacii, am încărcat şi am plecat spre apartamentul unde aveam să depozitez mica mea avere.
M-a întors la masa de prânz, pe care o luam în comun, ca să pot să îi salut pe toţi, să nu plec ca de la stână.
L-am salutat pe coleg, apoi personalul din casă. Am decis să merg să văd ce face domnul pensionar care locuia în aceeaşi casă. Am bătut la uşa lui. A ieşit şi l-am anunţat ceea ce oricum părea că ştie. Veştile circulă printre oamenii aceştia, nu glumă. A stat cu partea laterală a corpului în uşă şi mi-a aruncat, în timp ce închidea uşa:
– Gata cu tine… S-a zis cu pregătirea ta…
Nici nu am mai stat să văd cum dispare ca un urs în bârlog. Am pleca spre cealaltă aripă a clădirii, unde îşi făcuse reşedinţa o afaceristă străină, mare prietenă cu administratorul general.
Am bătut la uşă. M-a invitat rostind cuvintele cu un accent stălcit rău. Am intrat şi am încercat să provoc un dialog. M-a întrebat dacă am deja o perspectivă a unui loc de muncă. Am crezut că doreşte să îmi ofere ceva, ştiind dinainte că era în căutare de angajaţi. Şi, naiv, am spus că sunt dispus să lucrez pentru ea, dacă ar avea ceva pentru mine.
– No, no si pote, nu, la tine nu am.
Am înţeles atunci că nu făcea decât să se informeze despre situaţia mea, pentru a da mai departe, admnistratorului, care aştepta plecarea mea, ca să se întoarcă acasă, astfel încât să evite să dea ochii cu mine.
Am coborât scările, am parcurs toată casa, spre ieşirea principală, am deschis uşa din faţă, iar lumina şi aerul curat de afară mi-au întărit sentimentul că, de fapt, deschid o uşă în viaţa mea. Era 13 februarie. Ce soare frumos era în februarie. Dar asta nu înseamnă că primăvara e chiar atât de aproape. Dar tot nu e aşa de mult.
* * *
A deschis o uşă, a gândit, reaşezând caietul. O uşă spre el, pentru sine, pentru ce este, dincolo de ce am putea judeca ca fiind adevărat… Fudulie, ce tot ne umflăm că ştim noi adevărul, uite, el a trăit asta şi spune că e doar o uşă, ce să mai vorbeşti de adevăr, e mereu dincolo de cuvinte, a rămas gândind în timp ce frânturi din povestea din caiet încă se stingeau în ecou în minte.
(Eseu scris pe data de 10 februarie 2014 și publicat pe vechiul blog – Sunt ceva ani de atunci…)